Acest articol nu se adresează oricui! Se adresează doar părinților care suferă de frică și îngrijorare pentru copilul lor.
Vă invit la un taifas despre iubire, grijă și îngrijorări. Vă invit să conștientizăm și să definim atitudini și simțiri părintești firești, foarte des întâlnite. Să eliminăm vinovățiile și confuziile legate de ele.
Și acum hai să ne jucăm puțin cu cuvintele!
- Despre grijă:
Grija pentru copilul tău e firească. O avem toți părinții. Îngrijirea unui copil este iubire părintească. Înseamnă a răspunde nevoilor sale trupești și sufletești. Aici și acum! Este cel mai important lucru, mai ales pentru copilul mic. Cu cât copilul crește și se poate îngriji tot mai mult singur, cu atât contribuția voastră părintească trebuie să scadă. A-i da unui copil de 9 ani aceeași atenție ca la 5 ani e nefiresc și stânjenitor pentru el. Îl privează de o experiență de viață necesară și benefică pe care ar putea-o controla perfect. Nu-l lasă să crească și să dezvolte armonios.
Grija excesivă e supraprotecție. Ea naște răsfăț. Iubirea nu naște niciodată răsfăț, oricât ar fi de multă și de des exprimată. Ciudat,nu?!
Deci, îngrijirea e obligatorie! E acțiune iubitoare!
2. Despre îngrijorarea părintească:
Îngrijorarea pentru copil e altceva. E frica pentru ceea ce nu s-a întâmplat încă, dar ar putea să se întâmple.
Până la un anumit punct această teama e firească și umană. Teama este o emoție, un obicei al minții născut din frica pentru viața și integritatea celui mai prețios dar, primit vreodată, de un părinte: copilul său. În momentul în care apare copilul și devii brusc părinte, apar automat frica și îngrijorarea, aproape deodată cu iubirea și ajungi uneori să nu le mai deosebești. Pe principiul: ” M-am făcut părinte! Ce bucurie! Ce fericire! WOW…ce responsabilitate! Ce frică!” Îngrijorarea apare la noi toți, dintr-un suflet de părinte iubitor, din dorința de a proteja, din dorința de a preveni și controla mediul copilului, din dorința de a oferi siguranță și confort. Și sunt atâtea motive de îngrijorare pe lumea asta!… Universul e așa de mare și copilul nostru așa de mic și fragil! Ne pasc atâtea pericole!… Normal că ți-e frică. Numai un idiot nu ar simți așa!
Și copilul vostru se teme. Dacă nu ar face-o, nu ar putea supraviețui. Copilul trebuie să învețe de mic să reacționeze prin acceptare și adaptare la viață. Teama copilului e cea care îl protejează de pericole. Doar că el nu e îngrijorat. El are emoții și frici concrete, mai ales până la adolescență. Nu are îngrijorare!
Îngrijorarea voastră nu e reală. E o frică imaginară, pentru că vizează viitorul, cu ceea ce ar putea să i se întâmple copilului, în el. E o dorință de control. Ea nu produce nimic. Nu-l împovărați pe copil cu ea! Îi sunt de ajuns fricile sale!
Îngrijorarea exagerează! Trimite mesaje eronate. Te împiedică să fii obiectiv în observarea evoluției copilului tău. Aduce lacrimi în ochi și paralizează acțiunea corectă atunci când pățește ceva.
Nu fiți îngrijorați pentru ceea ce nu este! Fiți obiectivi și realiști. Aveți grijă și fiți eficienți cu ceea ce este.
……………………
Un exemplu din zona sănătate-boală:
Vin unii părinți la consultație cu copilul bolnav și nici nu aud ce le spun eu. De ce? Pentru că ei sunt doar emoție: frică de boală și complicațiile ei, exasperare și frustrări. Pe care le exprimă verbal, de față cu copilul. Copil care poate e bolnav mai des sau mai grav. Nu punem în discuție loialitatea și dragostea lor părintească! Însă îngrijirea unui copil poate fi foarte solicitantă. Și părinții sunt oameni: au voie să obosească, să greșească, să se supere, să se sature, să-și piardă răbdarea, să nu mai știe ce să facă. … Uneori chiar și bunele intenții pot fi otrăvitoare, nu-i așa?! Îngrijorarea și frica sunt cele mai mari ispite ale unui părinte. Ți-e greu și să le conștientizezi, darămite să le mai ții și în frâu!
Vin la consultație unii părinți îngrijorați, care anticipează boli sau complicații ale bolilor, exagerează intensitatea unor simptome, nu au răbdare cu boala, nu înțeleg convalescența, nu admit contextul de mediu în care trăiește copilul lor. Nu acceptă sensibilitățile înnăscute și particularitățile de comportament ale copilului lor. Au modele pe care le impun cu toată autoritatea părintească de care dispun. Iar copilul lor se simte mereu vinovat! Că i-a dezamăgit. Că i-a supărat cu boala lui. Că nu-l plac așa cum e. Și e trist, derutat …
Vin părinți la consultație care spun: ” Doamna Doctor, haideți să facem ceva să nu se mai îmbolnăvească!” Asta-i dorința cel mai des exprimată către mine. Vreau să-l feresc de boli și accidente! Vreau să fie în siguranță! Vreau să nu sufere” Normal! Sunt dorințe firești. Facem toți, părinți, medici și educatori, tot ce putem pentru binele copiiilor noștri.
Dar viața e cum vreți voi…numai previzibilă nu e! Și nu, nu oferă siguranță deplină și previzibilitate, pe nici un palier al ei. Și bineînțeles că asta naște îngrijorare.
Asta e ceea ce trebuie să acceptați în primul rând, cu naturalețe, pentru voi și copilul voastru. E adevărat că e greu!
Aici totul este măsura! Înțelegeți ce vreau să spun…